România

Repere geografice

România se situează în emisfera nordică a Globului, în sud-estul Europei Centrale, la contactul acesteia cu Europa Orientală şi Peninsula Balcanică şi la încrucişarea unor importante axe de circulaţie. Suprafaţa României este de 238 391 km2, reprezentând 4,8% din teritoriul Europei şi 5,4% din suprafaţa Uniunii Europene.

Frontiera de stat are o lungime totală de 3 149,9 km, vecinii României fiind Republica Moldova în nord-est, Ucraina în nord, Ungaria în nord-vest, Serbia în sud-vest şi Bulgaria în sud, la care se adaugă 193,5 km reprezentând lungimea frontierei maritime.

Relieful ţării noastre este alcătuit din munţi, dealuri şi câmpii dispuse în amfiteatru, concentric, pe o diferenţă de altitudine de 2 544 m între nivelul Mării Negre şi cel mai înalt vârf din Carpaţi, vârful Moldoveanu. Spaţiul montan, Munţii Carpaţi, reprezintă 31% din suprafaţa ţării, aceştia adeseori fiind comparaţi cu o cetate orografică având în interior Podişul Transilvaniei. În cuprinsul Carpaţilor Orientali este localizat cel mai lung lanţ vulcanic al Europei, iar Carpaţii Occidentali adăpostesc resurse importante de minereuri auro-argintifere.

Poziţia României pe Glob, la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord, determină existenţa în ţara noastră a unui climat temperat-continental cu influenţe oceanice în regiunile vestice şi centrale, mediteraneene în sud-vest, continental-excesive în est, scandinavo-baltice în nord-estul ţării şi pontice în sud-est.

Teritoriul României este organizat administrativ în: comune (cu satele componente), oraşe (unele declarate municipii) şi judeţe. Judeţele, în număr de 41, şi Municipiul Bucureşti reprezintă unităţile administrativ-teritoriale tradiţionale în România, reflectând condiţiile geografice, economice, social-politice şi legăturile tradiţionale şi culturale ale populaţiei. Din 1998, teritoriul naţional a fost organizat în regiuni de dezvoltare ce nu au personalitate juridică, fiind constituite pentru a asigura colectarea, elaborarea şi difuzarea datelor statistice la nivelul Uniunii Europene.

La recensământul din 2011, populaţia României totaliza 20 121 641 locuitori, ceea ce o plasează în categoria ţărilor mijlocii ale lumii, pe locul 7 în cadrul Uniunii Europene şi pe locul 58 în lume (conform datelor Eurostat). Principalele oraşe ale ţării, a căror populaţie depăşeşte 100 de mii de locuitori, sunt Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi, Constanţa, Craiova, Braşov, Galaţi, Ploieşti, Oradea, Brăila, Arad, Piteşti, Sibiu, Bacău, Târgu Mureş, Baia Mare, Buzău, Botoşani şi Satu Mare.

Spaţiul rural românesc se întinde pe o suprafaţă de 207 522 km2, reprezentând 87,1% din suprafaţa ţării şi concentrează 9,2 milioane de locuitori (46,0% din populaţia totală).

Agricultura constituie o ramură de bază a economiei naţionale, aceasta având o pondere de 5,6% din PIB (2013). Contribuţia agriculturii la crearea Produsului Intern Brut este semnificativă comparativ cu valoarea medie din UE (1,7%). Comparativ cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, România are ponderea cea mai mare a populaţiei ocupată în agricultură 29,3% (2012), media UE fiind de 5,7%.

În 2013, industria concentra 1,28 milioane de salariaţi şi avea o contribuţie de 24,4% la crearea Produsului Intern Brut. Cele mai importante ramuri, atractive şi pentru investiţiile străine, sunt industria textilă şi a confecţiilor, industria metalurgică, industria construcţiilor de maşini, industria petrochimică şi cea de prelucrare a lemnului. Industria tehnologiei şi comunicaţiilor este în dezvoltare, fiind avantajată de calitatea resurselor umane şi de nivelul ridicat de pregătire profesională.

Potenţialul turistic al României se caracterizează printr-o mare diversitate, ca urmare a existenţei unor condiţii naturale variate, precum şi a unor resurse culturale de mare valoare. Potenţialul natural este completat de resursele turistice antropice, mai ales cultural-istorice, precum existenţa unor situri arheologice, vestigii de cetăţi dacice, romane şi medievale, biserici şi mănăstiri, edificii arhitectonice (palate şi castele), muzee, bogăţia şi diversitatea remarcabilă a tradiţiilor etno-folclorice şi arhitectura populară. Fluxurile turistice sunt în creştere, ajungând în 2014 la peste 8,46 milioane de turişti, din care 22,6% au fost turişti străini.

Sinteză geografică realizată cu sprijinul Institutului de Geografie al Academiei Române
Sursele datelor:
România. Spaţiu, Societate, Mediu (2005), Editura Academiei Române, Bucureşti.
Recensămintele Populaţiei şi Locuinţelor 1992, 2002, 2011
Anuarul Statistic al României, 2011, Institutul Naţional de Statistică
http://statistici.insse.ro
www.mt.ro

Repere istorice

Perioada antică. Poziţia geografică a avut pentru istoria poporului român o mare importanţă, reprezentând un factor de coeziune politică deosebit de însemnat. Cea mai veche populaţie de pe teritoriul României, menţionată în izvoarele scrise, au alcătuit-o daco-geţii, ca unitate etno-istorică, individualizată din marea familie a tracilor. În mileniul I înaintea erei noastre, daco-geţii au creat o civilizaţie proprie şi s-au constituit într-un stat, care sub regele Burebista (cca 82-44 î.H.) – contemporan şi adversar al lui Julius Caesar – a ajuns la o mare întindere şi putere.

În anul 106 d.H., teritoriul Daciei, în urma unor lupte grele, a fost cucerit de romani. Răscoalele interne şi presiunea unor populaţii „barbare” au determinat, în anul 271 d.H., retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia, populaţia daco-romană continuându-şi viaţa şi îndeletnicirile străvechi. Ca urmare a stăpânirii romane în Dacia, care a durat 165 de ani, ca şi a influenţei exercitate de civilizaţia romană mai înainte, limba latină populară a devenit limbă comună, atât a populaţiei autohtone, cât şi a coloniştilor aduşi din Italia şi din diferite alte provincii ale Imperiului Roman.

În ciuda diverselor invazii pe care le-a suferit timp de o mie de ani din partea populaţiilor migratoare – goţii, hunii, gepizii, slavii, avarii, maghiarii etc. – populaţia daco-romană, aşa cum o dovedesc numeroasele cercetări istorice, arheologice, numismatice, epigrafice, lingvistice, etnografice etc., a continuat să locuiască fără întrerupere pe teritoriul vechii Dacii.

Perioada medievală. În a doua jumătate a primului mileniu al erei noastre, s-a desăvârşit procesul de formare a poporului român şi a limbii române şi au apărut primele formațiuni statale. Din secolul al X-lea, apar menţionate în documente numele unor voievozi români ca Gelu, Menumorut şi Glad în Transilvania şi în Banat. În aceeaşi perioadă, sunt atestate de izvoarele istorice formaţiuni asemănătoare în părţile Dunării de Jos şi în Dobrogea. Formaţiunile statale din Transilvania, ajunse la un stadiu avansat de organizare, au fost nevoite să cedeze, în urma unei îndelungate şi înverşunate rezistenţe, presiunii militare a regatului maghiar. În secolele XI şi XII, Transilvania a căzut treptat sub dominaţia regilor Ungariei, păstrându-şi însă organizarea proprie. Pentru a-şi întări stăpânirea în Transilvania, regii maghiari au colonizat aici diferite grupuri de populaţii alogene – saşi şi secui. Asuprirea socială a ţărănimii din Transilvania, căreia i s-a adăugat, pentru ţărănimea română, şi o asuprire naţională, a generat un şir întreg de frământări sociale, culminând cu marile răscoale din 1437 şi 1514.

În secolul al XlV-lea, s-au constituit la sud şi est de Carpaţi, prin unirea unor organizaţii statale mai vechi, Ţara Românească (Valahia) şi Moldova. Statele româneşti au jucat un important rol politic, militar, economic şi cultural în această parte a Europei. Creatorii statelor româneşti independente, voievozii Basarab I (1324–1352) şi Bogdan I (1359–1365) au stăvilit tentativele de expansiune ale marilor state vecine. Totodată, ei au definit liniile directoare ale politicii externe româneşti, de apărare a independenţei.

Prin lupte îndelungate, purtate de voievozii Mircea cel Bătrân (1386–1418), Iancu de Hunedoara (1441–1456), Vlad Ţepeş (1456–1462) şi Ştefan cel Mare (1457–1504), Ţara Românească şi Moldova au impus statelor vecine, cu tendinţe hegemonice, respectarea fiinţei lor de stat. Ele au trebuit să accepte, în secolul al XV-lea, suzeranitatea otomană.

La începutul secolului al XVI-lea, în urma prăbuşirii regatului maghiar, Transilvania a fost transformată şi ea într-un principat autonom supus suzeranităţii otomane, împărtăşind acelaşi regim politic cu celelalte ţări surori, Ţara Românească şi Moldova. Acest fapt a înlesnit intensificarea legăturilor economice şi politice ale Ţărilor Române, bazate pe unitatea de neam, limbă şi cultură.

Un moment de mare însemnătate în istoria poporului român l-a reprezentat domnia lui Mihai Viteazul (1593–1601), în timpul căreia a fost obţinută independenţa şi s-a realizat temporar prima unire a celor trei ţări româneşti: Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Solidaritatea românească exprimată prin numele Dacia, readus în circuitul ştiinţific şi politic de Renaştere, a căpătat în secolele XVII şi XVIII noi valenţe. Cei mai de seamă dintre domnitorii români, urmaşi ai lui Mihai Viteazul, au nutrit şi ei gândul refacerii, sub forme noi, a vechii Dacii.

Perioada modernă. La sfârşitul secolului al XVII-lea (1699), în urma victoriilor obţinute de Austria împotriva turcilor, Transilvania a fost ocupată de către împăraţii habsburgi. Permanenta luptă de eliberare socială şi naţională a românilor din Transilvania, susţinută pe plan cultural de o întreagă pleiadă de intelectuali români, a silit Imperiul habsburgic să facă repetate concesii naţiunii române, majoritare în Transilvania. Lupta de emancipare socială şi naţională a poporului român şi-a găsit o elocventă expresie în răscoala desfăşurată în Transilvania la 1784 sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan şi în Ţara Românească în 1821 în mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu.

O etapă însemnată în procesul de eliberare a poporului român a constituit-o Revoluţia din 1848, când revoluţionarii români au formulat un larg program de revendicări social-politice şi au exprimat necesitatea unirii tuturor românilor într-un singur stat.

Prin unirea din 1859 a Ţării Româneşti şi Moldovei, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza, s-a realizat prima etapă în procesul desăvârşirii unităţii naţionale a poporului român. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-au înfăptuit numeroase reforme pe calea modernizării statului. În urma abdicării lui Alexandru Ioan Cuza, în februarie 1866, ţara a oferit coroana prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, fondatorul dinastiei regale române. Acesta, prin politica lui înţeleaptă, a consolidat ceea ce a înfăptuit predecesorul său, pregătind desăvârşirea unităţii naţionale.

În 1877, România şi-a proclamat independenţa, consfinţită prin victoriile repurtate de armata ei în războiul ruso-româno-turc. Prin câştigarea independenţei şi transformarea României în regat, în 1881, statul modern a devenit centrul polarizator al întregii naţiuni române, spre Bucureşti îndreptându-se privirile românilor din ţinuturile româneşti supuse încă stăpânirilor străine.

Pentru desăvârşirea unităţii naţionale, România a intrat, în 1916, când la conducerea ei se afla Regele Ferdinand I, în război alături de Franţa, Anglia, Italia şi Rusia. În cursul anului 1918, s-a desăvârşit procesul de unificare politică a României. El a fost inaugurat prin unirea Basarabiei la 27 martie/9 aprilie şi a culminat, după unirea Bucovinei la 15/28 noiembrie, cu actul de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, când, prin Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, s-a proclamat Unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara ungurească cu România „pentru toate veacurile”.

Perioada contemporană. În perioada postbelică, România a făcut paşi însemnaţi în consolidarea vieţii de stat naţionale, a militat pentru securitatea europeană, jucând un rol însemnat în cadrul Societăţii Naţiunilor, în organizarea Micii Înţelegeri şi a Înţelegerii Balcanice, combătând cu energie revizionismul şi fascismul.      

În iunie 1940, în urma unui ultimatum, au trebuit cedate Basarabia și Bucovina de Nord Uniunii Sovietice, iar în urma presiunii puterilor fasciste, Germania şi Italia, României i s-a răpit prin dictatul de la Viena Transilvania de Nord, ocupată de trupele horthyste. În toamna anului 1940, trupele hitleriste au pătruns în ţară, impunând dominaţia Germaniei. În urma acestui fapt, la 21 iunie 1941, sub regimul mareşalului Ion Antonescu, România a fost împinsă în războiul împotriva U.R.S.S.

În urma actului de la 23 august 1944, guvernul antonescian a fost răsturnat. România, întorcând armele împotriva Germaniei, a pus în serviciul coaliţiei antifasciste întregul ei potenţial economic şi militar, participând la război până la obţinerea victoriei din mai 1945.Prin pacea încheiată la Paris (la 10 februarie 1946), Dictatul de la Viena a fost anulat; partea de Nord a Transilvaniei a revenit României, dar au rămas sub ocupaţie sovietică Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei. În România, intrată în sfera de influenţă sovietică, a fost instaurat regimul comunist. Mareşalul Ion Antonescu a fost executat, în 1946. Au urmat, în decembrie 1947, abdicarea Regelui Mihai I şi, în anii următori, eliminarea fizică a opoziţiei democratice.

Deteriorarea, mai ales după anii ’80 ai secolului trecut, a vieţii sociale, prin instaurarea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, centralizarea excesivă a economiei, cu repercusiuni negative asupra dezvoltării acesteia, scăderea nivelului de trai al populaţiei, izolarea tot mai accentuată a României pe plan extern, au dus la creşterea nemulţumirii populaţiei şi la răsturnarea prin forţă, la 22 decembrie 1989, a regimului dictatorial.

Din 1990, în România s-a trecut la un regim democratic multipartinic şi la reforma economică spre economia de piaţă, la reintegrarea ţării în spaţiul economic, politic şi cultural european.

În octombrie 1993, România a fost primită, ca membru cu drepturi depline, în Consiliul Europei, iar la începutul anului 1994 a încheiat, cu Pactul Atlanticului de Nord, parteneriatul pentru pace; în anul 2002, a obţinut statutul de invitat, iar în anul 2004 a intrat oficial în NATO. La începutul anului 2007, România a fost primită în Uniunea Europeană ca membru cu drepturi şi obligaţii depline al acestei organizaţii.

Sinteză istorică realizată de Academia Română