DISCURSUL

18 Decembrie 2006

Domnilor Președinţi ai Camerelor,
Domnule Prim Ministru,
Onoraţi membri ai Parlamentului României,
Distinși invitaţi,
Dragi compatrioţi.


Ne întrunim astăzi pentru a închide, cu deplină responsabilitate, un capitol sumbru din trecutul ţării noastre. Am citit cu mare atenţie Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Am găsit în acest document raţiunile pentru care pot condamna regimul comunist. Pentru cetăţenii României, comunismul a fost un regim impus de un grup politic autodesemnat ca deţinător al adevărului, un regim totalitar născut prin violenţă și încheiat tot prin violenţă. A fost un regim de opresiune, care a expropriat poporul român de cinci decenii de istorie modernă, care a călcat în picioare legea și a obligat cetăţenii să trăiască în minciună și frică.

Comisia Prezidenţială a fost înfiinţată în aprilie 2006, ca un răspuns la cererile societăţii de asumare și condamnare a trecutului totalitar. Am considerat necesară constituirea Comisiei tocmai pentru a fundamenta intelectual și moral actul de condamnare. Nu am dorit o simplă repudiere formală a trecutului comunist, la nivelul unor declaraţii de complezenţă. O asemenea condamnare ar fi fost neconvingătoare. Am cerut Comisiei o analiză riguroasă a componentelor sistemului totalitar, a principalelor instituţii care au facut posibilă această tragedie, precum și a personalităţilor implicate decisiv în sistem. Avem nevoie de o analiză aprofundată a sistemului comunist din România. Comisia a făcut acest lucru, în peste 600 de pagini, lucru pentru care îi mulţumesc. Este nevoie în continuare de analize pertinente cu privire la aparatul de partid și la structurile și metodele Securităţii. Trebuie să avem o radiografie clară a ceea ce s-a petrecut în domeniul economic, unde o industrializare aberantă și o economie de comandă au produs consecinţe încă vizibile. Trebuie să avem cât mai multe detalii privind colectivizarea agriculturii, strămutările forţate, prigoana împotriva celor care au rezistat, distrugerea elitelor și a sistemului educaţional tradiţional, hărţuirea cultelor și arestările de personalităţi religioase.

Avem datele necesare condamnării fără drept de apel a regimului comunist din România. O democraţie fără memorie este una aflată în gravă suferinţă. Nu trebuie să uităm, pentru a putea să evităm erorile trecutului.

Concluziile Comisiei, pe care mi le însușesc, afirmă că sistemul comunist totalitar din România a fost impus prin dictat străin. Într-adevăr, a fost vorba de un regim ilegitim, întemeiat pe o ideologie fanatică, o ideologie a cultivării sistematice a urii, pentru care „lupta de clasă” și „dictatura proletariatului” simbolizau esenţa progresului istoric. Importată din URSS, ideologia comunistă a justificat atacul împotriva societăţii civile, a pluralismului politic și economic, nimicirea partidelor democratice, distrugerea pieţei libere, exterminarea prin asasinat, deportări, muncă forţată, întemniţare a sute de mii de oameni. În spatele măștii „umanismului socialist“ s-a ascuns cel mai profund dispreţ pentru om ca individ.

Pe baza examinării literaturii analitice și a mărturiilor existente, care probează natura antipatriotică a totalitarismului comunist, putem afirma că regimul comunist din România (1945-1989) a fost nelegitim și criminal. Nu neg că au existat perioade de relativă acalmie și că unii oameni au crezut în sistem. Pentru copleșitoarea majoritate a populaţiei, a fost însă vorba de o existenţă mutilată, trăită sub teroarea directă ori indirectă și în care noţiunea de libertate își pierduse orice sens. A sosit, așadar, momentul să evaluăm natura și moștenirea regimului comunist. Unii au cedat tentaţiei de a idealiza perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, uitând faptul că acesta a instaurat și a consolidat teroarea comunistă în România, cu sutele sale de mii de morţi, regimul lui Nicolae Ceaușescu venind să se instaleze pe terenul pregătit și curăţat de ea. Alţii au încercat să scuze ororile epocii Ceaușescu în numele pretinsului atașament faţă de valorile naţionale. Adevărul e că acestea au fost invocate și supralicitate numai pentru a consolida puterea unui grup, prin recursul la un patriotism de paradă. Altfel spus, regimul comunist din România, un sistem totalitar bazat pe încălcarea constantă a drepturilor omului, pe supremaţia unei ideologii ostile societăţii deschise, pe monopolul puterii exercitat de un grup restrâns de indivizi, pe represiune, intimidare, umilire și corupţie. România a suferit consecinţele aplicării dogmelor leniniste: industrializarea forţată, întemeiată pe un model economic vetust, care favoriza industria grea; lichidarea proprietăţii private, asociată cu politica brutală de colectivizare a agriculturii; nimicirea valorilor tradiţionale în numele unei false modernizări sociale; controlul metodic asupra spaţiului social, al vieţii intime a cetăţenilor (mai ales prin politica natalistă a dictaturii lui N. Ceaușescu). Sfera privată a fost astfel aproape complet anexată de către partidul/stat totalitar. Viaţa cotidiană în socialismul de stat era invadată de elemente propagandistice și de control dictate de partid.

În perioada dintre 1945 și 1965, dominată de Gheorghiu-Dej, a fost aplicată teza „întăririi vigilenţei” și a „intensificării luptei de clasă”. Atunci a fost creată Securitatea ca instituţie centrală a sistemului represiv. Raportul oferă date cutremurătoare despre Gulagul românesc, cu ale sale penitenciare și lagăre de exterminare prin muncă forţată. Sighet, Aiud, Gherla, Pitești, Canalul Dunăre-Marea Neagră sunt doar câteva din numele de pe această veritabilă hartă a morţii. Sub Ceaușescu, în pofida promisiunilor privind întărirea „legalităţii socialiste”, a continuat demonizarea proprietăţii private, persecutarea credinţelor și practicilor religioase, criminalizarea oricărei forme de opoziţie. Nu mai puţin semnificativ, Ceaușescu și regimul său au dus la paroxism politica de persecutare a femeilor și copiilor: în urma interzicerii avorturilor și a metodelor contraceptive, orfelinatele s-au umplut de copii ale căror destine erau, pentru cea mai mare parte dintre ei, compromise din momentul nașterii. Disidenţa a fost strivită nemilos de cerberii regimului și instrumentul lor principal, Securitatea. Menţionez aici acţiunile constante de marginalizare, compromitere și lichidare a oricăror forme de gândire și acţiune liberă: persecuţia mișcării iniţiate și conduse de Paul Goma, cea mai importantă acţiune de protest colectiv împotriva încălcării drepturilor omului; arestările și prigoana în rândurile muncitorilor mineri care au declanșat greva din vara anului 1977, sălbatica persecuţie a lui Vasile Paraschiv și a altor activiști angajaţi în lupta pentru sindicate libere, distrugerea efortului de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, acţiunile împotriva unor disidenţi, oponenţi și critici ai regimului. Nu trebuie uitate acţiunile represive împotriva Bisericii Ortodoxe Române, a Bisericii greco-catolice și a cultelor protestante sau neoprotestante.

În 1975, Nicolae Ceaușescu a semnat, în numele României, Actul Final al Conferinţei de la Helsinki. Departe de a se conforma angajamentelor luate pe plan internaţional, regimul comunist a continuat să calce în picioare drepturile cetăţenilor.

Partidul a fost creierul sistemului represiv, iar Securitatea instrumentul care a pus în practică deciziile politice. Ofiţerii de securitate și din alte unităţi ale Ministerului de Interne erau cei care acţionau direct pentru supravegherea și intimidarea populaţiei. Securitatea, miliţia, procuraturile militare, grănicerii erau subordonate la rândul lor secţiilor specializate ale CC al PCR. Miniștrii de interne și șefii Securităţii au fost cu toţii soldaţi fideli ai partidului. Cei mai mulţi au fost ei înșiși activiști de partid, înainte de a lucra în Securitate. Când încercăm să dezvăluim resorturile acestui regim totalitar, este cazul să nu uităm că arhitecţii și beneficiarii lui nu au demonstrat nici un fel de scrupule și remușcări. Regimul a inventat instituţii menite să facă posibilă distrugerea spiritului liber și manipularea totală a subiecţilor statului totalitar: partidul ca elită auto-desemnată; poliţia secretă (cu braţele sale din interior și din exterior); propaganda și agitaţia; pseudo-justiţia aservită complet intereselor totalitare.

Sunt total de acord cu concluzia Raportului că, dincolo de unele mici nuanţe, conducătorii comuniști din România au rămas fideli preceptelor de bază ale leninismului ca tehnică de control și menţinere a totalitarismului bazat pe utopia falsului egalitarism social. Ideologia a fost într-adevăr la putere. Moștenirea RPR-RSR, ridicată la proporţii absurde în ultimii ani ai lui Ceaușescu, a fost așadar una a despotismului, a distrugerii și marginalizării valorilor veritabile, a eliminării elitelor politice, culturale și religioase și a izolării ţării în raport cu direcţiile novatoare din lumea ideilor și din tehnologie.

Principalele acţiuni criminale menţionate în Raport și pe care ţin să le amintesc aici, ca argument pentru această prea-mult amânată condamnare sunt următoarele:

(1) abandonarea intereselor naţionale prin servilism în relaţia cu URSS, după impunerea guvernului-marionetă condus de Petru Groza (6 martie 1945). În felul acesta a debutat o perioadă care a dus la întârzierea istoriei noastre cu câteva decenii.

(2) anihilarea statului de drept și a pluralismului prin înscenări și fraude, mai ales după furtul alegerilor din noiembrie 1946.

(3) distrugerea partidelor politice și a continuităţii constituţionale a statului român, prin abdicarea forţată a Regelui Mihai.

(4) sovietizarea totală, prin forţă, a României, mai ales în perioada 1948-1956 și impunerea, sub numele de „dictatura proletariatului” a unui sistem politic despotic, condus de o castă profitoare, strâns unită în jurul liderului suprem;

(5) politica de anihilare a unor întregi categorii sociale în numele luptei de clasă. Cei mai de seamă reprezentanţi ai elitelor din România au fost eliminaţi fie prin asasinat, fie prin deportare, întemniţare, muncă forţată sau marginalizare. S-a recurs la o logică a vinovăţiei colective și persecutarea familiilor celor bănuiţi de intenţii ori acţiuni anticomuniste. S-a recurs la utilizarea unor criterii aberante pentru a distruge șansele copiilor din familii cu „origine nesănătoasă” de a studia în învăţămîntul superior.

Ca urmare a politicii regimului comunist, au fost deţinute în închisori și lagăre, deportate sau strămutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de cercetători, luate în considerare de Comisie, se situează între 500.000 și 2.000.000 de victime. Dificultatea estimării provine din ascunderea sistematică de către Securitate, Procuratură, Miliţie, Trupe de Graniceri și alte organe represive a informaţiilor privind soarta multora dintre aceste victime.

(6) persecuţia minorităţilor etnice, religioase, culturale ori de orientare sexuală;

(7) exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă armată în munţi (1945-1962);

(8) Represiunea împotriva cultelor și exterminarea sau persecutarea tuturor celor care se opuneau comunismului, deopotrivă din rândul majorităţii etnice românești, cât și din rândul minorităţilor; oprimarea Bisericii Ortodoxe, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, persecuţiile împotriva mișcării sioniste.

(9) Arestarea, uciderea, detenţia politică sau deportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă faţă de colectivizare. Lichidarea violentă a revoltelor ţărănești (1949-1962).

(10) Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea și „vânzarea” evreilor și germanilor.

(11) Represiunea împotriva culturii, eradicarea valorilor naţionale, respingerea artei și culturii occidentale, cenzura, arestarea și umilirea intelectualilor neînregimentaţi ori protestatari (1945-1989).

(12) Reprimarea mișcărilor și acţiunilor studenţești din 1956. Procesele împotriva studenţilor protestatari, organizate de PMR, UTM, UASR și Securitate (1958-1960), precum și înscenările din 1965 și din anii următori.

(13) Reprimarea mișcărilor muncitorești din Valea Jiului (1977), Brașov (1987) și a celorlalte greve din anii 1980. Arestarea și deportarea muncitorilor protestatari.

(14) Reprimarea oponenţilor și disidenţilor în anii ’70 și ’80. Arestarea și asasinarea celor mai curajoși oponenţi - omorârea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Răceanu, arestat și judecat în 1989; condamnarea la moarte a persoanelor pe care regimul le considera vinovate de trădare.

(15) Distrugerea patrimoniului istoric și cultural prin demolările din anii 1980, inspirate de grandomania lui Ceaușescu și de obsesia lichidării marilor repere culturale și istorice. Constrângerea unei părţi a populaţiei României de a-și părăsi locuinţele în numele politicii de „sistematizare” a zonelor rurale.

(16) Consecinţele dezastruoase ale „politicii demografice” (1966-1989) soldate cu mii de morţi.

(17) Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”, înfometarea populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie, de disperare provenită din degradarea fizică la care regimul a condamnat un întreg popor.

(18) Utilizarea mizeriei materiale și morale, precum și a fricii, ca instrumente de menţinere a puterii comuniste. Pretinzând că împlinește dezideratele marxismului, regimul a tratat o întreagă populaţie ca pe o masă de cobai supuși acestui absurd experiment de inginerie socială.

(19) Distrugerea reperelor morale ale societăţii românești și a valorilor ei de solidaritate, în lipsa cărora un popor nu poate deveni autorul liber al propriei sale istorii.

(20 ) Masacrarea cetăţenilor revoltaţi, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, cu aprobarea conducerii PCR, și cu participarea efectivă a unor unităţi ale Armatei și Securităţii, în timpul Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989.

Pentru aceste motive,
Ca șef al statului român, condamn explicit și categoric sistemul comunist din România, de la înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947 și până la prăbușire, în decembrie 1989.
Luând act de realităţile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: Regimul comunist din România a fost ilegitim și criminal.


Condamnând sistemul comunist din România, îmi afirm admiraţia pentru eroismul celor care s-au opus dictaturii, de la luptătorii din rezistenţă și militanţii partidelor politice anihilate de comuniști și până la disidenţii și opozanţii perioadei Ceaușescu. Aduc aici, în sesiunea solemnă a Camerelor reunite ale Parlamentului român, un omagiu marilor oameni de stat ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu și Ion Flueraș, martirilor Bisericilor precum Iuliu Hossu, Sandu Tudor, Vladimir Ghika, Richard Wurmbrand, Márton Áron, membrilor partidelor democratice din România, tuturor victimelor regimului totalitar comunist, oponenţilor și disidenţilor. Țin să-mi exprim preţuirea faţă de curajul patriotic și demnitatea tuturor supravieţuitorilor din închisorile comuniste, care sunt ultimii martori direcţi ai tragediei noastre ca naţiune. Țin de asemenea să elogiez gestul intelectualilor care și-au ridicat direct glasul împotriva lui Nicolae Ceaușescu: Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Liviu Cangiopol, Gabriel Andreescu, sau gestul disperat, căzut astăzi cu totul în uitare, al lui Liviu Babeș, care pe 2 martie 1989 și-a dat foc la Poiana Brașov pe pârtia Bradu în semn de protest faţă de un regim criminal. În același timp, îmi exprim compasiunea pentru suferinţele îndurate de marea majoritate a poporului român.

Posturile de radio occidentale, „Europa Liberă”, BBC, „Vocea Americii”, „Deutsche Welle”, „Radio France Internationale”, au contribuit esenţial la informarea cetăţenilor României privind situaţia din ţară și din lume. Spre disperarea regimului comunist, Radio „Europa Liberă” a fost într-adevăr ceea ce s-a dorit a fi: ziarul vorbit al românilor de pretutindeni. Omagiez memoria unor Ghiţă Ionescu, Mihai Cismărescu, Noel Bernard și Vlad Georgescu, oameni care au luptat cu altruism și pasiune pentru cunoașterea și rostirea adevărului. Îi elogiez pe Monica Lovinescu și pe Virgil Ierunca, cei care, exilându-se fizic, au continuat să trăiască zi de zi pentru poporul român, ţinând trează, prin emisiunile lor de neuitat de la Europa Liberă, conștiinţa morală a românilor.
Condamnând acest regim, statul democratic român condamnă instrumentele acestuia, în primul rând Partidul Comunist Român și Securitatea. Vreau să fiu bine înţeles. Nu mă refer nicio clipă la marea masă a membrilor de partid, a căror unică activitate era să-și achite cotizaţia și să participe lunar la ședinţe golite de orice conţinut. Mă refer la instituţia „partidului conducător“, deci la aparatul care a făcut posibil regimul totalitar comunist. În cazul Securităţii, a fost vorba de o instituţie esenţială în susţinerea statului totalitar comunist, ilegitim și criminal.

În numele statului român, îmi exprim regretul și compasiunea pentru victimele dictaturii comuniste. În numele statului român, cer scuze celor care au suferit, familiilor lor, tuturor celor care, într-un fel sau altul, și-au văzut destinele ruinate de abuzurile dictaturii.

Raportul Final conţine numeroase propuneri. Mi-au reţinut atenţia următoarele:

- Solicit susţinerea de către Camerele Reunite ale Parlamentului a declaraţiei mele de condamnare a crimelor comunismului, de regret și de compasiune faţă de victimele acestora, în spiritul Rezoluţiei nr. 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 25 ianuarie 2006.

- Susţin propunerile Comisiei de stabilire a unei zile comemorative în memoria victimelor represiunii și terorii comuniste și propunerea ridicării în Capitală a unui Monument al Victimelor Comunismului.

- Susţin înfiinţarea în București a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România.
Acest muzeu va fi în egală măsură un loc de memorie și unul al afirmării valorilor societăţii deschise. Pe lângă Muzeu este necesară crearea unui centru de documentare destinat informaţiei publice, cu acces neîngrădit, în care să fie colecţionate documente esenţiale pentru înţelegerea fenomenului comunist, a universului concentraţionar, a propagandei ca mijloc de constrângere spirituală.

- Propun organizarea unei expoziţii permanente în cadrul Palatului Parlamentului, cu documente ilustrative pentru ideea de poliţie politică, documente care să fie reprezentative pentru fenomenul încălcării drepturilor civile fundamentale în România comunistă.

- Susţin organizarea unui ciclu de conferinţe în marile centre universitare din ţară, în care să fie prezentat conţinutul Raportului, însoţit de explicaţii, comentarii și documente ilustrative.

- Propun formarea unui grup de cercetători care să elaboreze, o Enciclopedie a comunismului românesc. Același grup va lucra pentru sintetizarea Raportului final sub forma unui manual școlar.

- Susţin necesitatea identificării unor soluţii legale în vederea anulării condamnărilor emise pe baza unor articole cu caracter politic, anularea pedepselor cu închisoare și muncă forţată rezultate pe baza decretului 153/1970 privind „parazitismul social”, „anarhismul” și orice alt „comportament deviant”. Dezavuarea legii nr. 5 din 6 august 1978 pe baza căreia se putea desface contractul de muncă pentru „abateri de la etica și echitatea socialistă”.

- Susţin modificarea cadrului legislativ prin care să fie înlesnită procedura de acordare a cetăţeniei române celor cărora le-a fost retrasă de statul totalitar.

- Susţin modificarea și completarea cadrului legislativ privind accesul la arhivele legate de perioada comunistă. La 17 ani de la Revoluţia din decembrie 1989, a sosit din plin clipa transparenţei și accesibilităţii arhivelor comuniste. Obstacolele întâlnite de către membrii și experţii Comisiei trebuie înlăturate de urgenţă și fără ezitări. Legea Arhivelor Naţionale trebuie modificată imediat în ceea ce privește termenele de acces la arhivele de interes istoric. Neglijarea îndeplinirii obligaţiei de modificare a Legii Arhivelor arată lipsa de voinţă politică în a acorda un acces nediscriminatoriu la arhivele de interes pentru cercetătorii regimului comunist. O Românie democratică este una în care accesul la istorie, deci la arhive, este liber și neîngrădit.

- Susţin solicitările foștilor deţinuţi politici legate de recunoașterea publică a tragediei prin care au trecut.

- Susţin propunerea privind înfiinţarea unui sistem de 12 burse acordate anual, pe bază de concurs, unor cercetători tineri interesaţi de cercetarea diverselor aspecte ale dictaturii comuniste.

- Afirm necesitatea adaptării Raportului Final pentru obiective cu caracter didactic (un manual despre dictatura comunistă din România) care să fie predat în învăţămîntul mediu.

Daţi-mi voie să adaug că aplicarea propunerilor pe care mi le-am asumat astăzi va da roade numai dacă ne vom elibera de orice spirit partizan. După 17 ani de la revoluţia din 1989, nici un partid din România nu trebuie să urmărească politizarea actului de condamnare a comunismului. Gestul meu de azi este consecinţa firească a faptului că ne-am asumat, ca naţiune, valorile democratice. În numele acestor valori avem obligaţia de a prelua din istoria noastră ceea ce vrem și ceea ce nu vrem să definească identitatea noastră de români și de viitori cetăţeni ai Uniunii Europene. Or, comunismul de export pe care l-am trăit pe pielea noastră vreme de cinci decenii, este o rană în istoria României, o rană care încă mai supurează și pentru care a venit vremea să se închidă o dată pentru totdeauna.

Evocând acum o perioadă pe care mulţi ar dori să o uite, am vorbit atât despre trecut, cât de măsura în care noi, cei de azi, dorim să mergem până la capăt în asumarea valorilor libertăţii. Aceste valori, chiar înainte de a fi ale României sau ale Europei, ţin de valoarea universală, sacră, a persoanei umane. Dacă ne întoarcem acum către trecut, o facem pentru a rămâne cu faţa spre un viitor în care dispreţul faţă de individ nu va mai rămâne nepedepsit.

Acest moment simbolic reprezintă bilanţul a ceea ce am trăit și ziua în care ne întrebăm cu toţii cum vrem să trăim de acum înainte.

Ne vom desprinde mai repede de trecut, vom face progrese mai temeinice, dacă înţelegem ce ne împiedică să fim mai performanţi, mai curajoși, mai încrezători în forţele noastre.


Pe de altă parte, nu trebuie să dăm dovadă de aroganţă istorică. Scopul meu vizează o autentică reconciliere naţională, și asta cu atât mai mult cu cât numeroase tare ale trecutului continuă să ne marcheze. Societatea noastră suferă de o neîncredere generalizată. Instituţiile statului nu par încă să urmărească vocaţia lor reală, care ţine de exercitarea deplină a tuturor drepturilor civile. De la ce se întâmplă în spitale, la procesul de restituire a proprietăţilor, la modul cum se desfașoară actul de justiţie, la relaţia instituţii publice-cetaţean și până la realitatea penitenciarelor, vedem că lipsa de respect pentru om nu a dispărut încă.

Poate că unii se întreabă ce anume ne dă dreptul să condamnăm ? Ca președinte al românilor, aș putea invoca faptul că am fost ales. Dar cred că avem o motivaţie mai importantă: dreptul de a condamna ni-l dă obligaţia de a face să funcţioneze instituţiile statului de drept într-o societate democratică. Nu avem voie să compromitem aceste instituţii. Ele n-au voie să fie discreditate prin faptul că ne apropiem de ele cu deprinderile și mentalităţile trecutului nostru recent. Eu însumi am criticat adeseori imperfecţiunile sistemului nostru politic, ineficienţa anumitor instituţii. Dar vinovate nu sunt instituţiile statului de drept, ci modul în care noi le facem să funcţioneze, modul în care mulţi înţeleg să le utilizeze pentru realizarea propriilor interese.

Sunt mulţi, de asemenea, cei care, răzbiţi de greutăţile de astăzi, par să-și fi pierdut încrederea în virtuţile democraţiei în care am intrat. Ei ajung să privească nostalgic spre un trecut care, în momentele grele ale acestei prelungite tranziţii, începe să le pară dintr-o dată luminos. Am să le răspund că, merită să-și reactiveze memoria. Să-și amintească frigul, foamea, întunericul și umilinţa care pusese stăpânire peste vieţile noastre. În casele multor români acestea mai există, din păcate, și astăzi. Nu trebuie să uităm că nicio societate adevărată nu se poate ridica pe exproprierea libertăţii cetăţenilor ei. Nicio bunăstare nu e posibilă într-o societate de oameni neliberi. Poate că răul cel mai mare pe care l-a făcut comunismul este ignorarea rostului libertăţii pentru fiinţa umană. Numai că instituţiile libertăţii democratice nu funcţionează de la sine. Orice mașinărie administrativă, ca să funcţioneze, are nevoie de oameni calificaţi nu numai profesional, dar calificaţi și pentru democraţie și libertate.

Am văzut cum sistemul totalitar comunist a degradat simultan comportamentul instituţiilor și pe cel al oamenilor. Trebuie să recunoaștem că mentalităţile comuniste continuă să influenţeze societatea românească. Am crezut că putem uita comunismul, dar nu a vrut el să ne uite pe noi. Astfel, condamnarea acestui trecut apare ca o prioritate a prezentului, fără de care vom purta și în viitor ceva ce seamănă cu povara unei boli nevindecate.
Memoria crimelor comise de regimul comunist din România ne ajută să mergem înainte cu un pas mai decis, să realizăm schimbările atât de necesare, dar ne ajută și să apreciem cadrul democratic în care trăim. Condamnarea comunismului ne va încuraja să fim mult mai circumspecţi faţă de propunerile utopice și extremiste, care vor să pună în discuţie ordinea constituţională și democraţia. În spatele discursurilor nostalgice sau demagogice se află de multe ori tentaţia autoritarismului sau chiar a totalitarismului, a negării exploziei de energii individuale, de inventivitate și creativitate care și-a făcut loc după decembrie 1989. Am scăpat definitiv de teroare, am scăpat de frică, astfel încât nimeni nu mai are voie să ne pună drepturile fundamentale sub semnul întrebării.

Lecţia trecutului ne dovedește că orice regim care-și umilește cetăţenii nu poate dura și nu merită să existe. Acum, fiecare cetăţean poate să ceară liber respectarea drepturilor sale inalienabile, iar instituţiile statului trebuie să lucreze astfel încât oamenii să nu se mai simtă umiliţi. În această perioadă de tranziţie s-a vorbit mult despre criza morală a societăţii. Ea ţine de numeroase aspecte ale vieţii zilnice. Sunt sigur că vom lăsa în urmă starea de neîncredere și pesimismul social în care ne-au cufundat anii de tranziţie dacă vom face, împreună, un adevărat examen de conștiinţă naţională. Declaraţia mea de astăzi și propunerile pe care vi le-am prezentat vor încuraja acest proces.

Nu vreau să devin „Președintele care a condamnat comunismul”. Vreau numai să fiu șeful unui stat care consideră că această condamnare ţine de normalitate, că, fără această condamnare, vom înainta greu, vom înainta continuând să cărăm în spate cadavrul propriului nostru trecut.

Tot ceea ce vreau este să clădim viitorul democraţiei în România și identitatea naţională pe un teren curat.


Vă mulţumesc ! La mulţi ani români! Sărbători Fericite!